Am in Reader o lista de oameni pe care foarte rar o modific. Motivele pentru care scot sau bag pe cineva in Reader tin de relevanta. Din ce am observat, relevanta scade direct proportional cu volumul postarilor de pe blog. Acelasi fenomen se intampla si pe Twitter – ca sa citesc un post interesant trebuie sa mai citesc inca 7 din astea… Recunosc, si eu mai pacatuiesc cu informatii care nu ajuta pe nimeni insa consider ca fac asta moderat – in plus nu e bine sa elimini cu totul posturile care spun ceva de personalitatea si trairile tale. Eu spre exemplu n-as citi un robotzel…

Fara sa nominalizez, am incercat de-a lungul timpului sa urmaresc multi oameni interesanti insa la scurt timp dupa ce le-am dat subscribe/follow am renuntat, tocmai din cauza volumului de postari irelevante – mult zgomot pentru prea putina substanta.

Mai este o chestie care ma streseaza foarte tare: daca scrii ceva pe blog dimineata, nu trimite linkul de 10,000 de ori in ziua respectiva pe Twitter! Nu faci decat sa insisti pe aceeasi tema: daca omul nu s-a dus din prima pe linkul tau poate nu are chef/nu-l intereseaza, de ce il obligi?

Din aceeasi categorie nu ma intereseaza nici pozele cu farfuria ta (oricat de gourmet arata ce-ai facut tu pe aragazul din dotare), “acum sunt + [coordonatele geografice din Google Maps]“, nu ma incalzeste cu nimic sa-mi spui “buna dimineata”, “morning” sau “noapte buna @all”, nu de pe Twitter aflu ora exacta asa ca abtine-te de la twitt-uri de genul “este ora 5:00 am” s.a.m.d. si ma exaspereaza la culme postari precum “wow, am 1,995 de followeri, inca 5 bucati va rog, pls RT!” – de-asta!

Am obiceiul sa nu ratez nimic din ce posteaza pe Twitter lista mea de following si cea din feed Reader (si pe mine ma apuca disperarea cand vad 500+ unread items…) si intotdeauna incep sa citesc subscriptiile cu cele mai putine update-uri necitite – psihologic ma simt mai bine cand vad ca se imputineaza lista autorilor inca necititi. Mi-ar placea sa urmaresc mai multa lume insa de-a lungul anilor am am ajuns la o cifra pe care o pot stapani in timpul in care o ard pe net – din pacate cifra e oarecum constanta. N-o sa pot prea curand sa urmaresc mai mult de cca 70 oameni pe Twitter asa cum n-o sa pot urmari in Reader mai mult de 40-50 de bloguri.

In aceeasi idee ma “descurajeaza” posturile extra-lungi: cu cat textul este mai compact, uniform si ocupa o suprafata mai mare de ecran/scroll, cu atat mai “diagonal” il parcurg.

Oare audienta pe care toti o cauta si o doresc e atrasa de cantitate mai degraba decat de calitate? Ce fel de public e ala care ingurgiteaza constiincios balarii doar pentru ca sunt multe si dese?

Fir-ar ca mi-a iesit un post mai lung decat limita tolerata de mine, ma duc sa ma-mpusc

Am vazut spoof-uri delicioase la Piticu, Makavelis, Ovidiu Sirb, Valentin Bosioc, DeCe Blog, In Reluare, Madelaine, Denisuca, Blind-girl, si inca vreo 400 de alte site-uri:

Ce imi place cel mai mult este faptul ca tot acest viral a aparut in mod natural, nefiind vorba despre posturi platite sau publicarea clipului de mai sus. Autorii de mai sus si ceilelti ramasi necitati nu fac parte dintr-o campanie de social media planificata si bugetata. Pur si simplu a prins al naibii de bine!

In paralel cu observatia asta am incercat sa vad in ce masura a contribuit campania Vodafone la cresterea numarului de conturi pe FaceBook, retea sociala care toamna trecuta numara cca 400,000 de conturi si care acum are peste 800,000, numarati fiind numai cei cu varste peste 18 ani.

Ca o paranteza, SATI numara putin peste 5 milioane de utilizatori romani de internet. Unici.

SATI Sesame univers

Si ca sa ajung unde vroiam de fapt, asa arata evolutia inscrierilor pe FaceBook de la inceputul anului:

Ce inteleg eu din toata povestea asta:

- Vodafone a inceput anul cu dreptul, cu o supercampanie vazuta pe TV si amplificata in mod natural pe internet dar si offline (Ionut Oprea a dezvoltat ideea la el pe blog), dand ceatza la Cosmote (”era sa ai zapada pe haina”) si Orange (pinguinul gonflabil)
- FaceBook este reteaua sociala pe care Vodafone pariaza si investeste in vremuri cand social media e pe val – de remarcat ca Vodafone nu a ales sa se asocieze cu o retea mare si deja foarte cunoscuta in Romania (ex Hi5, Netlog, Neogen), ci a preferat sa “creasca” una inca la inceput de drum dar care promitea potential

Vodafone + FaceBook = “the beginning of a beautiful friendship”

To be continued

L.E. Aseara am vazut pe TV un spot Cosmote cobranded Samsung Corby in care am auzit, citez: “acces instant la FaceBook”.

chat roulette from Casey Neistat on Vimeo.

L.E. am intrat si eu live, am vazut un onanist si in rest numai baieti de bine, ca fetele m-au next-uit inainte sa le observ culoarea parului. E putin ciudata senzatia, la inceput chiar dificil pentru un emotiv (nu ma prea da afara din casa tupeul). N-am vazut nicio vedeta. This sucks…

Parodie Twitter

In plus eram foarte selectiva si de fiecare data cand ma duceam sa-mi cumpar incaltari sau pantaloni trebuia sa studiez intreaga oferta de pe piata, din Bucuresti. In fine, nu mergeam chiar la toate magazinele – pe vremea aia nu exista mall – insa aveam cateva pe care le scotoceam in detaliu de fiecare data: Unirea (cu tot cu aripa Calarasi), Bucur Obor (magazinul), Calea Mosilor, Lipscani si Cocor. Si cred ca mai erau cateva dar nu le mai tin minte, oricum cand ma gandesc acum la ritualul, intinerariul asta de shopping, mi se face rau. Atata timp la dispozitie – in fine, eram la liceu si aveam ore pana pe la pranz asa ca nu era asa mare filosofie sa umblu creanga de la 2 dupa-amiaza pana seara pe la 7-8.

Acum mi-ar fi practic imposibil sa mai fac asemenea cercetare de piata. Sunt deja atatea mall-uri ca nici nu le mai pot numara, in plus sunt o tona de magazine, cred ca nu mai exista niciun cartier fara un mare centru comercial atasat. Mai mult, din cauza numarului overwhelming de magazine care mi-a impiedicat satisfacerea maniei mele usor obsesiv compulsive am patit asta…

Mi-am adus aminte de chestiile astea cand treceam alaltaieri prin fata AFI Mall din Cotroceni, si mi-am dat seama ca nu am calcat niciodata in el de cand s-a deschis. Si nici nu simt o nevoie urgenta sa trec pe-acolo, decat doar sa vad un film la iMax. Si atat.

Zilnic, si nu exagerez deloc cand spun asta, aflu de un nou caz umanitar in care cineva cere ajutor financiar pentru o operatie costisitoare in afara tarii. Fiecare caz este ca si tras la indigo: o poveste trista insotita cu fotografii pe un blog foarte cunoscut si o multime de RT-uri pe Twitter, date la cererea “pls RT”. Din pacate cam la asta se rezuma fiecare nou caz prezentat, parca pus intr-un template predefinit. Cetin zicea acum ceva vreme ca Twitter a devenit “platforma de colectare de bani pentru bolnavii romaniei”.

Inteleg, oamenii au nevoie de ajutor, insa deja s-a creat un stereotip: zilnic ar trebui sa contribui pentru cineva bolnav, toate povestile sunt la fel de sfasietoare, toate prezinta un sfarsit morbid daca nu se strang banii pana la data X, toate lasa in urma o familie indurerata… E greu sa donezi bani pentru toate cauzele umanitare care apar, sunt din ce in ce mai multe si la un moment dat apare indiferenta, “ah, inca un bolnav care imi cere bani si imi floodeaza contul de Twitter si messenger…”.

Mi-a atras atentia cazul lui Daniel Raduta si mai ales modul in care oamenii apropiati lui s-au mobilizat pentru a-l ajuta. Un RT nu este suficient, se pierde in marea anunturilor care cer ajutor financiar, nu se aude. Apare falsa impresie ca daca ai dat mai departe mesajul ai ajutat. Fals. Ajuti cand contribui financiar, si atat. Asta e scopul. Acoperirea mediatica si PR-ul sunt fix 0 pentru clinica unde trebuie sa se opereze bolnavul. GRP-urile si nr de rezultate returnate de Google nu platesc tratamentul.

Oamenii care l-au ajutat pe Daniel sa stranga banii – si 150,000 EURO este o suma foarte mare – chiar s-au implicat si au luptat pentru Daniel. Au gasit mijloace interesante si creative pentru a face loc acestui caz, pentru a-l promova: evenimentele tematice “Folk for life” si targul de Martisor #Arttweetmeet sunt doar 2 din multitudinea de activitati in care oamenii buni precum Diana Stoleru s-au implicat si se implica in continuare. Pentru ca oamenii astia au inteles ca e nevoie de mai mult decat sa postezi o data povestea unui om bolnav in care sa ceri ajutor financiar si sa iti rogi toti cunoscutii sa “dea mai departe”. Si in plus, implicarea intr-un caz umanitar este un proces care trebuie sa dureze mai mult decat o zi, o saptamana, trebuie sustinut pe o perioada suficient de lunga de timp sa permita strangerea de bani suficienti. Si trebuie gasite noi si noi metode de a face acest lucru fara a fi redundant.

Este nevoie de mai mult decat un “pls RT”, trebuie sa oferi ceva in schimb, trebuie sa aduni oamenii fizic si sa-i faci partasi la acest eveniment, la aceasta clauza, si mai mult decat atat e nevoie de voie buna, nu doar de mila si lacrimi.

Chiar cred ca daca pentru fiecare astfel de caz apropiatii, cei care cer ajutor financiar, familia si prietenii s-ar implica mai mult si ar face parteneriate cu diverse evenimente care strang multi oameni odata – concerte, spectacole, targuri, chiar cafenele si ceainarii, ajutorul ar fi mult mai mare.

In plus in cele mai multe cazuri barul/cafeneaua/organizatorul de evenimente ajuta pro-bono cu popularizarea cazului la fata locului. Pentru ca toti suntem oameni si ne dorim sa ajutam.

M-am obisnuit sa traiesc intr-o tara care foloseste apa calda cu 5 minute mai tarziu decat altele, o natie care ezita si isi calculeaza fiecare miscare, care se teme de nou, care abandoneaza cand exista 5-10% nesanse ca actiunea sa nu iasa excelent, chiar daca in cuantumul celorlalte procente beneficiul ar fi la superlativ, care citeste si vorbeste prea mult dar incearca prea putin.

Teama asta este o stare generala, o epidemie care imi arunca ancora fix cand incep sa zbor. Vreau sa nu-mi mai fie frica. Intai mie, eu sa scap de doctrina asta care nu face altceva decat sa limiteze.

Lasand literatura laoparte, am in Drafts cateva posturi care pe masura ce trece timpul se inmultesc si pe care nu indraznesc sa le public. Sunt subiecte legate de jobul meu, de lumea online-ului, de oamenii cu care ma intalnesc la munca.

Chiar si fara sa nominalizez cazurile, se evidentiaza exact situatiile si persoanele dintr-un mediu atat de mic in care toata lumea se cunoaste cu toata lumea. Ma gasesc in situatia in care mi-e cam imposibil sa emit o ipoteza si sa imi expun punctul de vedere fara sa lezez cu buna stiinta niste oameni, fie ei parteneri, colegi, clienti, furnizori. Sufar de “modestia romaneasca”, cea care te invata de cand esti mic sa nu jignesti pe cineva, sa taci decat sa spui ceva de rau, sa refuzi politicos un compliment spunand “ei, ti se pare” sau “exagerezi” in loc de “multumesc”.

Vreau sa scap de teama asta, pe de alta parte vreau sa scap si de cealalta maladie romaneasca, negativismul. Vreau sa incerc pe cat posibil sa nu mai fac si eu continut negativ, chiar daca asta e cel mai atragator, cel mai cautat si accesibil tip de blogging. Asadar in curand imi iau inima-n dinti si incep sa le public, probabil nu in forma asta ci mai aproape de modelul SWOT. Pentru ca toti stim sa dam cu parul si sa demolam, dar la construit ne pricepem mai putin, iar eu nu mai vreau sa demolez

Jet lag sau adaptarea la noul timezone e o “boala” grea pentru mine. Cum in 3 ore decolez m-am gandit sa Google niste sfaturi de cum sa te adaptezi mai usor. Nimic revolutionar, exceptand partea cu pastilele si melatonina, dar cum eu sunt un mare Gica contra cand vine vorba de infulecat pastile le evit cu pretul cascatului. In schimb am aflat niste trivia despre zbor in general:

- alcoolul nu face bine. Deloc! Deshidrateaza si mai mult decat o face aerul din aeronava, care si-asa e foarte uscat. Mai mult, un pahar de ceva baut la peste 9,000m alcoolizeaza de 2.5 ori mai mult decat acelasi pahar baut la sol. Da, din cauza ca alcoolul deshidrateaza.
- de evitat si cafeaua si cola.
- mancarea servita in avion nu prea ajuta, de preferat e bine sa mananci fructe proaspete si sa bei multa apa plata – cica nici aia cu bule n-ar fi buna. Oricum in general mancarea din avion e consumata din motive de plictiseala mai mult decat din motive de foame.
- e bine sa dormi in timpul zborului – ajuta sa ai servetele umede si masca de dormit, eventual dopuri de urechi – si cere o perna in plus, nu strica!
- seteaza-ti ceasul pe ora de la destinatie imediat cum te urci in avion.
- fa miscare in avion macar o data la 2-3 ore, ajuta la circulatie si mai reduce din crampele articulatiilor.
- pentru confortul tau personal foloseste strugurelul de buze. da, chiar si baietii!
- unele companii aeriene pe zborurile intercontinentale pun la dispozitia pasagerilor o mica trusa de calatorie care contine o periuta si pasta de dinti, dopuri de urechi, masca de protectie a ochilor de lumina si o pereche de sosete antiderapante pentru a te putea descalta in timpul zborului.
- trezeste-te macar cu o ora inainte de aterizare.
- si cel mai important si dificil aspect: la destinatie NU te culca inainte de ora 23:00 (ora locala). Daca e musai si nu mai poti de somn, limiteaza-te la maxim 3-4 ore, altfel o sa te trezesti zile intregi la 3 dimineata si-o sa numeri greierii.
- lumina e foarte importanta la destinatie: cand simti ca ti-e somn si nu e ora locala de culcare iesi la soare/afara/aprinde lumina in incapere. Lumina regleaza ceasul biologic.
- NU lua somnifere in timpul zborului! Somniferele provoaca o stare comatoasa incetinind miscarea corpului prin circulatia sangelui. Pericolul cel mai mare e formarea cheagurilor de sange in plamani din cauza incetinirii fluxului sangvin, pericol care poate fi fatal.

Protestul digital a inceput ieri si tine o saptamana. Pana pe 17 februarie campania poate fi vazut live incepand de aici . Regulamentul pe care industria de publicitate belgiana doreste sa-l impuna clientilor de publicitate se gaseste aici.

Motivul acestei miscari este volumul imens de resurse si chiar bani, efort pe care o agentie il depune intr-un pitch, relativ la sansele pe care le are atunci cand participa alaturi de inca sa zicem 10 alte agentii de publicitate.

Pentru “posteritate” am incarcat prezentarea cu capturi din campanie mai jos:

Paranormal Activity este prezentat si marketat ca un horror ingrozitor de horror, atat de horror incat baga spectatorii in stare de soc si chiar paralizie. Chiar si trailerul pune accentul nu pe film ci pe reactiile salii. De fapt sala de cinema este in sine un personaj din film, “jucata” in mod destul de evident de actori amatori.

Eu remarc in primul rand creativitatea marketarii si schimbarea abordarii trailerului de cinema: primplan spectatori, plan secund pelicula. Pe langa acest trailer, filmul s-a lansat international impreuna cu diverse advertoriale tip breaking news care povestesc accidente din timpul vizionarii.

A vazut cineva filmul asta? Merita?