chat roulette from Casey Neistat on Vimeo.

Parodie Twitter

In plus eram foarte selectiva si de fiecare data cand ma duceam sa-mi cumpar incaltari sau pantaloni trebuia sa studiez intreaga oferta de pe piata, din Bucuresti. In fine, nu mergeam chiar la toate magazinele – pe vremea aia nu exista mall – insa aveam cateva pe care le scotoceam in detaliu de fiecare data: Unirea (cu tot cu aripa Calarasi), Bucur Obor (magazinul), Calea Mosilor, Lipscani si Cocor. Si cred ca mai erau cateva dar nu le mai tin minte, oricum cand ma gandesc acum la ritualul, intinerariul asta de shopping, mi se face rau. Atata timp la dispozitie – in fine, eram la liceu si aveam ore pana pe la pranz asa ca nu era asa mare filosofie sa umblu creanga de la 2 dupa-amiaza pana seara pe la 7-8.

Acum mi-ar fi practic imposibil sa mai fac asemenea cercetare de piata. Sunt deja atatea mall-uri ca nici nu le mai pot numara, in plus sunt o tona de magazine, cred ca nu mai exista niciun cartier fara un mare centru comercial atasat. Mai mult, din cauza numarului overwhelming de magazine care mi-a impiedicat satisfacerea maniei mele usor obsesiv compulsive am patit asta…

Mi-am adus aminte de chestiile astea cand treceam alaltaieri prin fata AFI Mall din Cotroceni, si mi-am dat seama ca nu am calcat niciodata in el de cand s-a deschis. Si nici nu simt o nevoie urgenta sa trec pe-acolo, decat doar sa vad un film la iMax. Si atat.

Zilnic, si nu exagerez deloc cand spun asta, aflu de un nou caz umanitar in care cineva cere ajutor financiar pentru o operatie costisitoare in afara tarii. Fiecare caz este ca si tras la indigo: o poveste trista insotita cu fotografii pe un blog foarte cunoscut si o multime de RT-uri pe Twitter, date la cererea “pls RT”. Din pacate cam la asta se rezuma fiecare nou caz prezentat, parca pus intr-un template predefinit. Cetin zicea acum ceva vreme ca Twitter a devenit “platforma de colectare de bani pentru bolnavii romaniei”.

Inteleg, oamenii au nevoie de ajutor, insa deja s-a creat un stereotip: zilnic ar trebui sa contribui pentru cineva bolnav, toate povestile sunt la fel de sfasietoare, toate prezinta un sfarsit morbid daca nu se strang banii pana la data X, toate lasa in urma o familie indurerata… E greu sa donezi bani pentru toate cauzele umanitare care apar, sunt din ce in ce mai multe si la un moment dat apare indiferenta, “ah, inca un bolnav care imi cere bani si imi floodeaza contul de Twitter si messenger…”.

Mi-a atras atentia cazul lui Daniel Raduta si mai ales modul in care oamenii apropiati lui s-au mobilizat pentru a-l ajuta. Un RT nu este suficient, se pierde in marea anunturilor care cer ajutor financiar, nu se aude. Apare falsa impresie ca daca ai dat mai departe mesajul ai ajutat. Fals. Ajuti cand contribui financiar, si atat. Asta e scopul. Acoperirea mediatica si PR-ul sunt fix 0 pentru clinica unde trebuie sa se opereze bolnavul. GRP-urile si nr de rezultate returnate de Google nu platesc tratamentul.

Oamenii care l-au ajutat pe Daniel sa stranga banii – si 150,000 EURO este o suma foarte mare – chiar s-au implicat si au luptat pentru Daniel. Au gasit mijloace interesante si creative pentru a face loc acestui caz, pentru a-l promova: evenimentele tematice “Folk for life” si targul de Martisor #Arttweetmeet sunt doar 2 din multitudinea de activitati in care oamenii buni precum Diana Stoleru s-au implicat si se implica in continuare. Pentru ca oamenii astia au inteles ca e nevoie de mai mult decat sa postezi o data povestea unui om bolnav in care sa ceri ajutor financiar si sa iti rogi toti cunoscutii sa “dea mai departe”. Si in plus, implicarea intr-un caz umanitar este un proces care trebuie sa dureze mai mult decat o zi, o saptamana, trebuie sustinut pe o perioada suficient de lunga de timp sa permita strangerea de bani suficienti. Si trebuie gasite noi si noi metode de a face acest lucru fara a fi redundant.

Este nevoie de mai mult decat un “pls RT”, trebuie sa oferi ceva in schimb, trebuie sa aduni oamenii fizic si sa-i faci partasi la acest eveniment, la aceasta clauza, si mai mult decat atat e nevoie de voie buna, nu doar de mila si lacrimi.

Chiar cred ca daca pentru fiecare astfel de caz apropiatii, cei care cer ajutor financiar, familia si prietenii s-ar implica mai mult si ar face parteneriate cu diverse evenimente care strang multi oameni odata – concerte, spectacole, targuri, chiar cafenele si ceainarii, ajutorul ar fi mult mai mare.

In plus in cele mai multe cazuri barul/cafeneaua/organizatorul de evenimente ajuta pro-bono cu popularizarea cazului la fata locului. Pentru ca toti suntem oameni si ne dorim sa ajutam.

M-am obisnuit sa traiesc intr-o tara care foloseste apa calda cu 5 minute mai tarziu decat altele, o natie care ezita si isi calculeaza fiecare miscare, care se teme de nou, care abandoneaza cand exista 5-10% nesanse ca actiunea sa nu iasa excelent, chiar daca in cuantumul celorlalte procente beneficiul ar fi la superlativ, care citeste si vorbeste prea mult dar incearca prea putin.

Teama asta este o stare generala, o epidemie care imi arunca ancora fix cand incep sa zbor. Vreau sa nu-mi mai fie frica. Intai mie, eu sa scap de doctrina asta care nu face altceva decat sa limiteze.

Lasand literatura laoparte, am in Drafts cateva posturi care pe masura ce trece timpul se inmultesc si pe care nu indraznesc sa le public. Sunt subiecte legate de jobul meu, de lumea online-ului, de oamenii cu care ma intalnesc la munca.

Chiar si fara sa nominalizez cazurile, se evidentiaza exact situatiile si persoanele dintr-un mediu atat de mic in care toata lumea se cunoaste cu toata lumea. Ma gasesc in situatia in care mi-e cam imposibil sa emit o ipoteza si sa imi expun punctul de vedere fara sa lezez cu buna stiinta niste oameni, fie ei parteneri, colegi, clienti, furnizori. Sufar de “modestia romaneasca”, cea care te invata de cand esti mic sa nu jignesti pe cineva, sa taci decat sa spui ceva de rau, sa refuzi politicos un compliment spunand “ei, ti se pare” sau “exagerezi” in loc de “multumesc”.

Vreau sa scap de teama asta, pe de alta parte vreau sa scap si de cealalta maladie romaneasca, negativismul. Vreau sa incerc pe cat posibil sa nu mai fac si eu continut negativ, chiar daca asta e cel mai atragator, cel mai cautat si accesibil tip de blogging. Asadar in curand imi iau inima-n dinti si incep sa le public, probabil nu in forma asta ci mai aproape de modelul SWOT. Pentru ca toti stim sa dam cu parul si sa demolam, dar la construit ne pricepem mai putin, iar eu nu mai vreau sa demolez

Jet lag sau adaptarea la noul timezone e o “boala” grea pentru mine. Cum in 3 ore decolez m-am gandit sa Google niste sfaturi de cum sa te adaptezi mai usor. Nimic revolutionar, exceptand partea cu pastilele si melatonina, dar cum eu sunt un mare Gica contra cand vine vorba de infulecat pastile le evit cu pretul cascatului. In schimb am aflat niste trivia despre zbor in general:

- alcoolul nu face bine. Deloc! Deshidrateaza si mai mult decat o face aerul din aeronava, care si-asa e foarte uscat. Mai mult, un pahar de ceva baut la peste 9,000m alcoolizeaza de 2.5 ori mai mult decat acelasi pahar baut la sol. Da, din cauza ca alcoolul deshidrateaza.
- de evitat si cafeaua si cola.
- mancarea servita in avion nu prea ajuta, de preferat e bine sa mananci fructe proaspete si sa bei multa apa plata – cica nici aia cu bule n-ar fi buna. Oricum in general mancarea din avion e consumata din motive de plictiseala mai mult decat din motive de foame.
- e bine sa dormi in timpul zborului – ajuta sa ai servetele umede si masca de dormit, eventual dopuri de urechi – si cere o perna in plus, nu strica!
- seteaza-ti ceasul pe ora de la destinatie imediat cum te urci in avion.
- fa miscare in avion macar o data la 2-3 ore, ajuta la circulatie si mai reduce din crampele articulatiilor.
- pentru confortul tau personal foloseste strugurelul de buze. da, chiar si baietii!
- unele companii aeriene pe zborurile intercontinentale pun la dispozitia pasagerilor o mica trusa de calatorie care contine o periuta si pasta de dinti, dopuri de urechi, masca de protectie a ochilor de lumina si o pereche de sosete antiderapante pentru a te putea descalta in timpul zborului.
- trezeste-te macar cu o ora inainte de aterizare.
- si cel mai important si dificil aspect: la destinatie NU te culca inainte de ora 23:00 (ora locala). Daca e musai si nu mai poti de somn, limiteaza-te la maxim 3-4 ore, altfel o sa te trezesti zile intregi la 3 dimineata si-o sa numeri greierii.
- lumina e foarte importanta la destinatie: cand simti ca ti-e somn si nu e ora locala de culcare iesi la soare/afara/aprinde lumina in incapere. Lumina regleaza ceasul biologic.
- NU lua somnifere in timpul zborului! Somniferele provoaca o stare comatoasa incetinind miscarea corpului prin circulatia sangelui. Pericolul cel mai mare e formarea cheagurilor de sange in plamani din cauza incetinirii fluxului sangvin, pericol care poate fi fatal.

Protestul digital a inceput ieri si tine o saptamana. Pana pe 17 februarie campania poate fi vazut live incepand de aici . Regulamentul pe care industria de publicitate belgiana doreste sa-l impuna clientilor de publicitate se gaseste aici.

Motivul acestei miscari este volumul imens de resurse si chiar bani, efort pe care o agentie il depune intr-un pitch, relativ la sansele pe care le are atunci cand participa alaturi de inca sa zicem 10 alte agentii de publicitate.

Pentru “posteritate” am incarcat prezentarea cu capturi din campanie mai jos:

Paranormal Activity este prezentat si marketat ca un horror ingrozitor de horror, atat de horror incat baga spectatorii in stare de soc si chiar paralizie. Chiar si trailerul pune accentul nu pe film ci pe reactiile salii. De fapt sala de cinema este in sine un personaj din film, “jucata” in mod destul de evident de actori amatori.

Eu remarc in primul rand creativitatea marketarii si schimbarea abordarii trailerului de cinema: primplan spectatori, plan secund pelicula. Pe langa acest trailer, filmul s-a lansat international impreuna cu diverse advertoriale tip breaking news care povestesc accidente din timpul vizionarii.

A vazut cineva filmul asta? Merita?

Ma refer la branduri de tipul FMCG: ciocolata, bauturi (alcoolice si racoritoare), servetele, deodorant etc… S-au mai gandit si altii la asta si suna foarte logic de fapt: de ce sa intri pe un site care iti explica de ce guma Orbit trebuie mestecata? Cu ce te ajuta un site corporate pentru inghetata? Iti iei inghetata pentru ca ti-e pofta si balesti cand te gandesti cum ar fi sa ti se topeasca in gura si pentru ca iti place gustul.

De ce sa cheltui o groaza de bani pe un site corporate si inca o groaza de bani sa-l promovezi pentru ca utilizatorul sa vada un banner misto, sa dea cu greu click si sa stea maxim 20 de secunde pe el? Situatia de mai sus as traduce-o foarte simplu prin 3 cuvinte: risipa de banner.

Clipurile de mai jos fac KO site-ul corporate:

Ieri seara am reusit (trebuie sa recunosc ca am fost stimulata de imprejurari) sa dau drumul primei mele campanii de banner care NU promoveaza un site corporate! Este vorba de clipul de mai jos:

Mai multe la Cristi si Matei – ati fost de mare exceptie! Multumiri voua, Adrianei Haloiu (make-up artist Dior), lui George Stan (hairstylist), celor de la The Rooms pentru ospitalitate si Hotcity pentru ca a facut posibil sa se intample si non-virtual! Si nu in ultimul rand multumiri lui Arhi ca a gasit si un motiv nobil

A fost prima data cand am pozat profesional, cu lumini si umbrelute si tot ce trebuie si trebuie sa recunosc ca m-am distrat pe cinste. Abia astept sa pun mana pe calendar!