Acum fix 2 ani, la sfarsitul lui aprilie in 2008, primeam aproape in acelasi timp 3 oferte de job. Din acelasi domeniu dar diferite ca si specializare. Am ales online media si privind in urma, dupa ce-am trecut printr-o criza economica de proportii istorice, imi dau seama ca nu puteam alege mai bine.
Am ales McCann mai degraba, compania care se semna in dreapta jos pe spoturile misto de la inceputurile televizorului si care mi se parea ca in niciun caz nu e de la noi din tara. Am ales publicitatea ca industrie – de fapt am ales-o inainte sa-mi dau seama ca mi-o doresc, si am cautat-o in proiectul de admitere la master si in toate temele din cadrul cursurilor, in subconstient.
La McCann m-au primit si suportat plusminus 30 de oameni prieteni de care mi-e greu sa ma despart.
De ei, de glumitele lor trimise pe mail, de sperieturile pe care mi le-au provocat mai mult sau mai putin intentionat de-a lungul timpului (pentru ca sunt mai turbo din fire si daca cineva se apropie de mine din spate, sar 3 metri de pe scaun “de spaima”), de senzatia de a nu stii daca sa raspund sau nu cand cineva striga numele meu (la un moment dat eram 5 fete cu numele Anca in birou + o Bianca!, si toata lumea ne folosea doar prenumele), si nu in ultimul rand de cel mai tare si mai mare portofoliu de clienti pentru care nici nu visam sa lucrez vreodata!
Am invatat enorm in astia 2 ani si cred ca cea mai importanta realizare este de fapt constientizarea ca nu exista pana la urma nicio problema pe care sa nu o pot rezolva.
Si in stilul “adio dar raman cu tine” si in ciuda spuselor unora, ca publicitatea nu mai e la moda, ca tinerii din ziua de azi nu mai sunt impresionati de advertising etc etc, eu raman totusi aici si schimb cartea de vizita Universal McCann cu cea de la Mediacom.
Ne vedem acolo!
Si pentru ca mi-am dorit un soundtrack, fara o legatura evidenta cu ce-am zis mai sus, ceva groovy:






